Magamról
- PALETTAAGO
- Magamrol,es persze nem a multrol hanem a mostanirol irni nehez,mert megint egy valtozo idoszakba leptem...megnottek a gyermekek,rendre mindegyikuk epiti a sajat eletet...s nekem megis tovabbra is feladatom,hogy mellettuk alljak es segitsem oket erom szerint.De miota lassan hobbim lett a nettezes,hat bizony tagult a latokor...tehat festek,kiallitasra keszulok,olvasok es irok ,fenykepezek es nettezek,emellett fozocskelek finomsagokat foleg amikorra erkeznek haza a gyermekeim.
2010. május 27., csütörtök
2010. május 26., szerda
2010. május 23., vasárnap
2010. május 16., vasárnap
Curcubeul..............AGO.OTA poem
de la mine pan'la tine
se naste curcubeul...stie
ca ne-nvaluim in dependente
...erai si cuvintul...erai si tacerea
nemuririi mele fericite
...erai si ploaia
in care sufletul meu
ce-neca incet....incet
se nasteau in tine
rataciri seci cristaline
...teroarea de gri
a nins peste noi...
...totusi calatoria insasi
peste o lume absenta!
prin parul meu zburator
curcubeul pluteste in noi!
de la mine pin'la tine
cerne cu siroaie de flori
miresme-miraj de primavara
iara si iara ne invaluie... sorbind cu uimire
din paharul de arome
cerne din ceruri
tulburatoare virtejuri!
in mesaje de inger
ne vegheaza somnul
mai bine...mai bine...
pe mine nu ma aude cerul
pe tine te aude eternul!
de la mine pan'la tine
sunt mici regasiri in colinde!
se naste curcubeul...stie
ca ne-nvaluim in dependente
...erai si cuvintul...erai si tacerea
nemuririi mele fericite
...erai si ploaia
in care sufletul meu
ce-neca incet....incet
se nasteau in tine
rataciri seci cristaline
...teroarea de gri
a nins peste noi...
...totusi calatoria insasi
peste o lume absenta!
prin parul meu zburator
curcubeul pluteste in noi!
de la mine pin'la tine
cerne cu siroaie de flori
miresme-miraj de primavara
iara si iara ne invaluie... sorbind cu uimire
din paharul de arome
cerne din ceruri
tulburatoare virtejuri!
in mesaje de inger
ne vegheaza somnul
mai bine...mai bine...
pe mine nu ma aude cerul
pe tine te aude eternul!
de la mine pan'la tine
sunt mici regasiri in colinde!
2010. május 14., péntek
Madarkeppen...
Madarkeppen.............................AGO.OTA
vadludak rikoltanak
tele irjak vevel
a borongos eget... szarnycsapasnyi orommel
vagyok itt ...itt vallok keppe
egy arctalan szazad egen az egessze!
szivarvany-agon delelo ketelyek
bus ragyogasaban
vagyok a feny...
mi miert...mi milyen...
most relaxalok a vevel...
rikolt bennem
madarkeppen...
ertnek hallgatas
a semmiert szeretni!
az arctalan semmi
a mindenem...lehet
a magam torvenye szerint!
a lelek ehe vagyok
minden eddigin tuli
madarkeppen a realis valo!
vadludak rikoltanak
tele irjak vevel
a borongos eget... szarnycsapasnyi orommel
vagyok itt ...itt vallok keppe
egy arctalan szazad egen az egessze!
szivarvany-agon delelo ketelyek
bus ragyogasaban
vagyok a feny...
mi miert...mi milyen...
most relaxalok a vevel...
rikolt bennem
madarkeppen...
ertnek hallgatas
a semmiert szeretni!
az arctalan semmi
a mindenem...lehet
a magam torvenye szerint!
a lelek ehe vagyok
minden eddigin tuli
madarkeppen a realis valo!
2010. május 12., szerda
2010. május 11., kedd
2010. május 10., hétfő
2010. május 9., vasárnap
2010. május 8., szombat
Poarta
se uita prin mine
istoria...sansa-mi tine
dincolo de poarta...
ma si modifica
pentru-o alta viata?
furtuna gindului
se tine scai de mine,
spatii de hotare suspendate
ziduri cladesc si nu poduri... ?
se uita istoria
prin mine! sunt insemnata
de uitare...amara-i stropul
sunt la rascrucea
indoielii...uscata
si risipita-n cuvinte,
intr-o stare de miracol
depasita sunt de istorie?
secundele mele
se rostogolesc
pe o geana de suflet...
mereu inceputuri...
mereu colorate vesminturi...
mereu iluzii animatoare...
pe undele unui singur anotimp!
asa...asa o sa ramin aici
ca un ciob de istorie
...numar mai bine
firele de iarba
firele de speranta
firele albe din parul meu ce se inmultesc...
zi de zi spre poarta
ma duc pasii ,
ma ametesc,
dar ma duc dincolo ...
as vrea...as vrea sa-o inchid
poarta dupa mine...
sa las lumea in neguri,
as vrea sa redevin
ceea ce am fost pe vremuri?
ceea ce sunt astazi...
zbor...lumina...culoare...
fara nici-o incatusare,
fara anotimp
fara cutremur!
istoria...sansa-mi tine
dincolo de poarta...
ma si modifica
pentru-o alta viata?
furtuna gindului
se tine scai de mine,
spatii de hotare suspendate
ziduri cladesc si nu poduri... ?
se uita istoria
prin mine! sunt insemnata
de uitare...amara-i stropul
sunt la rascrucea
indoielii...uscata
si risipita-n cuvinte,
intr-o stare de miracol
depasita sunt de istorie?
secundele mele
se rostogolesc
pe o geana de suflet...
mereu inceputuri...
mereu colorate vesminturi...
mereu iluzii animatoare...
pe undele unui singur anotimp!
asa...asa o sa ramin aici
ca un ciob de istorie
...numar mai bine
firele de iarba
firele de speranta
firele albe din parul meu ce se inmultesc...
zi de zi spre poarta
ma duc pasii ,
ma ametesc,
dar ma duc dincolo ...
as vrea...as vrea sa-o inchid
poarta dupa mine...
sa las lumea in neguri,
as vrea sa redevin
ceea ce am fost pe vremuri?
ceea ce sunt astazi...
zbor...lumina...culoare...
fara nici-o incatusare,
fara anotimp
fara cutremur!
2010. május 7., péntek
2010. május 6., csütörtök
In memoriam Octavian Paler!
Focul
Octavian Paler
Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem.
Venus din Milo
Octavian Paler
Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.
Memorie
Octavian Paler
O pasăre cu o singură aripă
şi cu lata transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
şi alta pe care o tîrăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.
Noaptea Sfîntului Bartolomeu
Octavian Paler
În nopatea asta se întîmplă ceva,
păsările nu se mai pot stăpîni
şi spun rugăciuni
în timp ce vîntul ascunde cuţite străvezii prin copaci
şi stelele au insomnii, palide toate de frică,
se întîmplă ceva,
e noaptea Sfîntului Bartolomeu
şi aştept să năvălească vîntul în casă,
să mă omoare din pricina melancoliilor mele.
Am invatat.
"Am învaţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă ! Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă CI PE CINE AI. Am învăţat că te descurci şi ţi-e folosit farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fii bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebiue să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebiue să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii ; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, pot linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…
Am învaţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit."
Octavian Paler.
Octavian Paler
Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem.
Venus din Milo
Octavian Paler
Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.
Memorie
Octavian Paler
O pasăre cu o singură aripă
şi cu lata transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
şi alta pe care o tîrăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.
Noaptea Sfîntului Bartolomeu
Octavian Paler
În nopatea asta se întîmplă ceva,
păsările nu se mai pot stăpîni
şi spun rugăciuni
în timp ce vîntul ascunde cuţite străvezii prin copaci
şi stelele au insomnii, palide toate de frică,
se întîmplă ceva,
e noaptea Sfîntului Bartolomeu
şi aştept să năvălească vîntul în casă,
să mă omoare din pricina melancoliilor mele.
Am invatat.
"Am învaţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă ! Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă CI PE CINE AI. Am învăţat că te descurci şi ţi-e folosit farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fii bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebiue să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebiue să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii ; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, pot linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…
Am învaţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit."
Octavian Paler.
2010. május 5., szerda
Arkossy Istvan
Képpel, szóval
2010. május 04. Olvasta 90 felhasználó.
ÁRKOSSY ISTVÁN
Árkossy István: A múzsa csókja
Árkossy István: A múzsa csókja
Többször előfordult már rajzolásra készülődvén, hogy amikor még csupán a szándék csábította mocorgó képzeletemet az érintetlen papírlap közelébe, és még nem gyanítottam, mi tűnhet elő pillanatok múlva a sík mögött rejtőzködő világ rögzítésre érdemes szeleteiből, bizony nem várakoztam soká a múzsa áldására, hanem minden különösebb fejtörést mellőzve ráhelyeztem ceruzám hegyét a tiszta felületre, s haladéktalanul elindítottam a vonalat kalandos útjára. Hadd iramodjon tova, saját megérzései szerint. Jóllehet egyfajta képzeletbeli vonal valójában már előzőleg is ott rejtőzött a lap textúrája fehérjében, így csupán követnem kellett tollal-ceruzával annak mentét, láthatóvá formálnom kinézetét azok számára is, akik esetleg még kíváncsiak lehettek rá. De, kérdem: vajon miért történne ez másként az írás esetében akár, hisz a betűk sokasága is hasonló módon lapul ama négyzetes pusztaság takarásában, ám mihelyt gondolat-varázs lebbenti csöppnyi testüket, hangoskodóvá lesznek egyszeriben, különféle kinézetű arcukat fitogtatják, s örömest vallanak együttesen változatos hangulatú történetekről.
Rajz is, írás is egy tőről fakad, mondhatnám. Hisz vonal mindkettő.
Ezek a vonalak – jó szokásukhoz híven – kezdetben a szemet szólítják meg. S mint akinek elsősorban a képi formák megteremtése lett élethivatásának könnyebb-nehezebb munkával megszerezhető kenyere, gyakori dilemmám lett – papírral szemezve, irónnal a kézben –, hogy adott esetben éppen miféle gyümölcsöt teremjen a pillanat ihlete: képet-e, vagy szót? Tónusokat-e, vagy jelzőket? Ritmust-e, vagy cselekményt? Látványt, avagy bizarr történetet? A fekete pont, hófehér mezőbe ejtve, lehetőségként, felkínálja akár ezt is, azt is; ám mihelyt útra kél, és nyomában a vonal megszületik, jellemző módon sokkal inkább alakja lesz a meghatározó; mármint az, hogy végül képi alkotásként tekintsünk e jelekre, vagy betűről betűre, eseményként olvassuk sifitelő ceruzánk nyomát. A picula feldobva: írás, vagy rajz?
Időközben a döntés is megszületett. És jó tudni, hogy a papír és a ceruza szükségszerű jelenléte mellett még annyi egyéb hasonlatosság észlelhető e rokonszenves testvérvilág megítélését illetően. Sok más között: az alapötlet nélkülözhetetlensége, a vázlatra épülő kibontakozás, vagy a harmonikus összkép megteremtésének folyamatos vágya; ezen felül a hangsúlyok, a szünetek, netán a részletek megkomponálása ugyanúgy éltető elemei a rajznak, miként éltető elemei az írásnak is. Persze, azért az sem árt, sőt, inkább azt mondhatnánk: jótékony hatású lehet, ha előbb-utóbb a múzsa csókja mégis csak elcsattan; ettől hirtelen felfrissül a kép, szárnyakat kap a gondolat, tisztábbá válik a látomás.
Tudjuk, a bohém kis grafitszál még egyéb látványosságra is képes. Mégpedig arra, hogy egyazon időben rajzol is, és ír is. És épp e rendkívüli tulajdonságának köszönhetőn született meg a kalligráfia – igaz, ma már nem túlontúl népszerű, ám annál gazdagabb múlttal rendelkező – művészete, melynek szellemében a betűk változó arculata jellemzően képi szempontok elvárásai alapján formálódik. Így van az, hogy akár szerkezeti felépítésük, vagy egymáshoz való viszonyuk – jelentést hordozó tulajdonságaik mellett –, a szem gyönyörködetését is hivatottak mindenkor szolgálni. S itt elégséges, ha a Mátyás-korvinák színpompás iniciáléira vagy az őhozzá hasonló megejtő szépségű „írott képekre” gondolunk, s máris kézenfekvő lesz a két eltérő jellegű műfaj egyidejű jelenlétének áldásos eredménye.
Mindeközben a bűvös grafitszál megállíthatatlanul rója saját kalandozó útját…
Ám ebben, bizonyára, számára semmi különös nincs. Mivelhogy rajzolás és írás, voltaképpen amúgy sem egyéb, mint önfeledt játék a vonalakkal.
Budapest, 2010. április 22.
2010. május 04. Olvasta 90 felhasználó.
ÁRKOSSY ISTVÁN
Árkossy István: A múzsa csókja
Árkossy István: A múzsa csókja
Többször előfordult már rajzolásra készülődvén, hogy amikor még csupán a szándék csábította mocorgó képzeletemet az érintetlen papírlap közelébe, és még nem gyanítottam, mi tűnhet elő pillanatok múlva a sík mögött rejtőzködő világ rögzítésre érdemes szeleteiből, bizony nem várakoztam soká a múzsa áldására, hanem minden különösebb fejtörést mellőzve ráhelyeztem ceruzám hegyét a tiszta felületre, s haladéktalanul elindítottam a vonalat kalandos útjára. Hadd iramodjon tova, saját megérzései szerint. Jóllehet egyfajta képzeletbeli vonal valójában már előzőleg is ott rejtőzött a lap textúrája fehérjében, így csupán követnem kellett tollal-ceruzával annak mentét, láthatóvá formálnom kinézetét azok számára is, akik esetleg még kíváncsiak lehettek rá. De, kérdem: vajon miért történne ez másként az írás esetében akár, hisz a betűk sokasága is hasonló módon lapul ama négyzetes pusztaság takarásában, ám mihelyt gondolat-varázs lebbenti csöppnyi testüket, hangoskodóvá lesznek egyszeriben, különféle kinézetű arcukat fitogtatják, s örömest vallanak együttesen változatos hangulatú történetekről.
Rajz is, írás is egy tőről fakad, mondhatnám. Hisz vonal mindkettő.
Ezek a vonalak – jó szokásukhoz híven – kezdetben a szemet szólítják meg. S mint akinek elsősorban a képi formák megteremtése lett élethivatásának könnyebb-nehezebb munkával megszerezhető kenyere, gyakori dilemmám lett – papírral szemezve, irónnal a kézben –, hogy adott esetben éppen miféle gyümölcsöt teremjen a pillanat ihlete: képet-e, vagy szót? Tónusokat-e, vagy jelzőket? Ritmust-e, vagy cselekményt? Látványt, avagy bizarr történetet? A fekete pont, hófehér mezőbe ejtve, lehetőségként, felkínálja akár ezt is, azt is; ám mihelyt útra kél, és nyomában a vonal megszületik, jellemző módon sokkal inkább alakja lesz a meghatározó; mármint az, hogy végül képi alkotásként tekintsünk e jelekre, vagy betűről betűre, eseményként olvassuk sifitelő ceruzánk nyomát. A picula feldobva: írás, vagy rajz?
Időközben a döntés is megszületett. És jó tudni, hogy a papír és a ceruza szükségszerű jelenléte mellett még annyi egyéb hasonlatosság észlelhető e rokonszenves testvérvilág megítélését illetően. Sok más között: az alapötlet nélkülözhetetlensége, a vázlatra épülő kibontakozás, vagy a harmonikus összkép megteremtésének folyamatos vágya; ezen felül a hangsúlyok, a szünetek, netán a részletek megkomponálása ugyanúgy éltető elemei a rajznak, miként éltető elemei az írásnak is. Persze, azért az sem árt, sőt, inkább azt mondhatnánk: jótékony hatású lehet, ha előbb-utóbb a múzsa csókja mégis csak elcsattan; ettől hirtelen felfrissül a kép, szárnyakat kap a gondolat, tisztábbá válik a látomás.
Tudjuk, a bohém kis grafitszál még egyéb látványosságra is képes. Mégpedig arra, hogy egyazon időben rajzol is, és ír is. És épp e rendkívüli tulajdonságának köszönhetőn született meg a kalligráfia – igaz, ma már nem túlontúl népszerű, ám annál gazdagabb múlttal rendelkező – művészete, melynek szellemében a betűk változó arculata jellemzően képi szempontok elvárásai alapján formálódik. Így van az, hogy akár szerkezeti felépítésük, vagy egymáshoz való viszonyuk – jelentést hordozó tulajdonságaik mellett –, a szem gyönyörködetését is hivatottak mindenkor szolgálni. S itt elégséges, ha a Mátyás-korvinák színpompás iniciáléira vagy az őhozzá hasonló megejtő szépségű „írott képekre” gondolunk, s máris kézenfekvő lesz a két eltérő jellegű műfaj egyidejű jelenlétének áldásos eredménye.
Mindeközben a bűvös grafitszál megállíthatatlanul rója saját kalandozó útját…
Ám ebben, bizonyára, számára semmi különös nincs. Mivelhogy rajzolás és írás, voltaképpen amúgy sem egyéb, mint önfeledt játék a vonalakkal.
Budapest, 2010. április 22.
2010. május 4., kedd
2010. május 2., vasárnap
2010. május 1., szombat
EDESANYAK NAPJARA!
"Turmezei Erzsébet: Hiába vár..
Megint hazaindulok nemsokára
Nagy néma csend borult a kis szobára
Üres, kihalt lett, az ajtaja zárt
Nincs már ott aki eddig hazavárt.
Békülten mondom: elköltözött.
Megint hazaindulok nemsokára
Nagy néma csend borult a kis szobára
Üres, kihalt lett, az ajtaja zárt
Nincs már ott aki eddig hazavárt.
Békülten mondom: elköltözött
Nem lakik többé az élők között
Óh hogy várt mindig
milyen nehezen szorongva leste
mikor érkezem
S amikor egyszer csak elébe léptem
Úgy felragyogott az a kedves két szem!
Pedig szolgálatom hívó szavára
Én olyan gyakran hagytam őt magára
És neki fájt minden búcsúvétel
Körültipegett anyai féltéssel.
Amíg csomagoltam és rendezgettem
Szeme kísért, csendesen ült melettem.
S belesűrítve minden féltő gondot
Néhány búcsúzó szóval annyit mondott:
Vigyázz magadra gyermekem!
Azután egyszer Ő is útrakelt...
Végső tekintetével átölelt és indult
hangtalanul, csendesen...
Elment! Elment! Hiába keresem
Ő utazott el - ismételgetem.
Tudta hogy örök hajlék hívja fenn
És most előrement és hazavár
Csak egy kevés idő van hátra már!
S ha véget érnek próbák, földi harcok
Megint meglátom azt a kedves arcot
Ott hol nem választ el soha semmi
És soha többé nem kell búcsút venni.
Kicsiny szobánk most csendesen fogad
De csendje is tud drága titkokat
Hogy vár mint eddig: hogyne várna rám!
Hazavár most is az Édesanyám.
Nyerje meg a Côte dâ019Or intenzív
Nem lakik többé az élők között
Óh hogy várt mindig
milyen nehezen szorongva leste
mikor érkezem
S amikor egyszer csak elébe léptem
Úgy felragyogott az a kedves két szem!
Pedig szolgálatom hívó szavára
Én olyan gyakran hagytam őt magára
És neki fájt minden búcsúvétel
Körültipegett anyai féltéssel.
Amíg csomagoltam és rendezgettem
Szeme kísért, csendesen ült melettem.
S belesűrítve minden féltő gondot
Néhány búcsúzó szóval annyit mondott:
Vigyázz magadra gyermekem!
Azután egyszer Ő is útrakelt...
Végső tekintetével átölelt és indult
hangtalanul, csendesen...
Elment! Elment! Hiába keresem
Ő utazott el - ismételgetem.
Tudta hogy örök hajlék hívja fenn
És most előrement és hazavár
Csak egy kevés idő van hátra már!
S ha véget érnek próbák, földi harcok
Megint meglátom azt a kedves arcot
Ott hol nem választ el soha semmi
És soha többé nem kell búcsút venni.
Kicsiny szobánk most csendesen fogad
De csendje is tud drága titkokat
Hogy vár mint eddig: hogyne várna rám!
Hazavár most is az Édesanyám.
Megint hazaindulok nemsokára
Nagy néma csend borult a kis szobára
Üres, kihalt lett, az ajtaja zárt
Nincs már ott aki eddig hazavárt.
Békülten mondom: elköltözött.
Megint hazaindulok nemsokára
Nagy néma csend borult a kis szobára
Üres, kihalt lett, az ajtaja zárt
Nincs már ott aki eddig hazavárt.
Békülten mondom: elköltözött
Nem lakik többé az élők között
Óh hogy várt mindig
milyen nehezen szorongva leste
mikor érkezem
S amikor egyszer csak elébe léptem
Úgy felragyogott az a kedves két szem!
Pedig szolgálatom hívó szavára
Én olyan gyakran hagytam őt magára
És neki fájt minden búcsúvétel
Körültipegett anyai féltéssel.
Amíg csomagoltam és rendezgettem
Szeme kísért, csendesen ült melettem.
S belesűrítve minden féltő gondot
Néhány búcsúzó szóval annyit mondott:
Vigyázz magadra gyermekem!
Azután egyszer Ő is útrakelt...
Végső tekintetével átölelt és indult
hangtalanul, csendesen...
Elment! Elment! Hiába keresem
Ő utazott el - ismételgetem.
Tudta hogy örök hajlék hívja fenn
És most előrement és hazavár
Csak egy kevés idő van hátra már!
S ha véget érnek próbák, földi harcok
Megint meglátom azt a kedves arcot
Ott hol nem választ el soha semmi
És soha többé nem kell búcsút venni.
Kicsiny szobánk most csendesen fogad
De csendje is tud drága titkokat
Hogy vár mint eddig: hogyne várna rám!
Hazavár most is az Édesanyám.
Nyerje meg a Côte dâ019Or intenzív
Nem lakik többé az élők között
Óh hogy várt mindig
milyen nehezen szorongva leste
mikor érkezem
S amikor egyszer csak elébe léptem
Úgy felragyogott az a kedves két szem!
Pedig szolgálatom hívó szavára
Én olyan gyakran hagytam őt magára
És neki fájt minden búcsúvétel
Körültipegett anyai féltéssel.
Amíg csomagoltam és rendezgettem
Szeme kísért, csendesen ült melettem.
S belesűrítve minden féltő gondot
Néhány búcsúzó szóval annyit mondott:
Vigyázz magadra gyermekem!
Azután egyszer Ő is útrakelt...
Végső tekintetével átölelt és indult
hangtalanul, csendesen...
Elment! Elment! Hiába keresem
Ő utazott el - ismételgetem.
Tudta hogy örök hajlék hívja fenn
És most előrement és hazavár
Csak egy kevés idő van hátra már!
S ha véget érnek próbák, földi harcok
Megint meglátom azt a kedves arcot
Ott hol nem választ el soha semmi
És soha többé nem kell búcsút venni.
Kicsiny szobánk most csendesen fogad
De csendje is tud drága titkokat
Hogy vár mint eddig: hogyne várna rám!
Hazavár most is az Édesanyám.
Feliratkozás:
Bejegyzések (Atom)